FANDOM


Bazată pe povestea lui Jaxonian de pe Creepypasta Wiki English.


Termenul "nebunie" este folosit des în aceste vremuri. Totuși, în ciuda numărului mare de filme, cărți și povesti de groază, nimeni nu a reușit s-o explice în detaliu. Vorbind cu onestitate, singurul mod de a înțelege adevărata nebunie este să o experimentezi. Când vine vorba de mine, cred că am înnebunit după ce am uitat să scot câinele afară.

Câinele meu l-am luat când m-am mutat la Năvodari pentru noua mea slujbă. Nu eram obișnuit să trăiesc atât de departe de familie și de toți prietenii mei de acasă, așa că am vrut măcar un animal ca să nu mă simt atât de singur. În doi ani, totuși, el devenise chiar deranjant. Lătra fără scop noaptea târziu, ținându-mă treaz ore în sir. N-am mai dormit bine de când l-am avut. Mereu ajungeam la muncă cu cercuri sub ochi și cu trei căni de cafea.

Nici măcar nu puteam să-l las răzleț dacă nu era afară; deoarece dacă el era înauntru ar fi distrus orice lucru în care și-ar fi înfipt dinții. Dinții lui... Acești dinți dați năibii ai lui mestecau orice. Picioare de mese, scaune, uși, foi, perdele, perne, pături, dosare, ferestre, zgărzi, propriile jucării, nu conta. Mai rău, orice mesteca recent mă punea să-l urmăresc prin casă pentru a o lua. Slujba mea nu-mi dădea vreme să curăț după el, asa că în cele din urmă l-am lăsat afară indiferent de vreme până când mă întorceam acasă.

În afara unei zile.

Devenise târziu și el nu ieșea. Nu lătrase mult noaptea trecută așa că m-am hotărât să-l las ușor azi. Peste nouă ore, am revenit acasă văzând o lucrare dentară, vată și pene peste tot pe jos, bucăți mari de lemn de la masa și scaune, foi rupte, haine distruse și un sac cu mâncare de câine împrăștiat peste tot pe podea. Chiar am ajuns sa calc într-un cadou maro pe care l-a lăsat pentru mine; în singura mea pereche de pantofi de lucru. Apoi l-am văzut gâfâind cuminte, dinții lui sclipind la mine.

Asta a fost. A trebuit să opresc acești dinți din a-mi măcina viața.

Am pus niște medicamente de somn puternice în bolul său de mâncare și am așteptat cu răbdare. Peste douăzeci de minute, a picat. Adormit ca mortul. În liniște m-am ridicat și m-am strecurat încet în camera de rezervă ca să-mi iau trusa cu scule. Când m-am furișat înapoi, câinele dormea sforăind zgomotos. Foarte zgomotos. Atât de zgomotos încât nu am mai văzut nevoia de a fi liniștit. (Ceea ce a făcut dibuirea în trusa mea de scule mult mai relaxantă.) Apoi m-am gândit la cât de mult or dura medicamentele de somn. Am scos ce-mi trebuia.

Cleștele.

Nu erau ruginiți în nici un fel. De fapt, erau noi. Doar urmam să-i scot fiecare dinte. Nu-i dădeam Tetanus. Apoi aș fi ajuns în mormânt cu ceva pentru care ar trebui să mă pocăiesc. Trebuia să mă asigur că lucrez cu precizie. Nu vroiam să fac o mizerie prea mare pentru a o curăța. Încet m-am apropiat de el. Fața sa brăzdată era lipită de parchet. Ochii săi negrii închiși într-un somn pașnic. Corpul său umflându-se și dezumflându-se de la sforăitul adânc. Mi-am apropiat fața de a lui... și am dat la o parte buzele sale pentru a-mi descoperi dușmanii: Perle albe scăpărătoare. Cu blândețe de neînchipuit, am apucat cu cleștele caninii sai. Nici măcar nu tremuram. Închizând ochii și respirând adânc, mi-am curățat mintea de orice temeri, de repulsie, de orice. Apoi am smuls.

Dinții ieșeau cu un sunet puternic de rupere. Am privit la ei atârnând de cleștele din mana mea, și din buzele insângerate ale câinelui.

Și iată că mă răzbunasem.

De ani de zile nu am mai dormit așa mult și de adânc.

Veni dimineața. Era sâmbătă. Îmi amintesc cum stăteam în pat și mă gândeam că am toată ziua de pierdut. Dar apoi am auzit acest sunet... un sunet foarte ciudat venind din camera de dincolo. Era foarte ascuțit, dar nu prea dăunător pentru urechi. Din curiozitate am mers în cealalaltă cameră să vad ce e. Acolo, pe o podea plina de mâncare de câine, era câinele meu... scâncind. Prin schelălăitul sau, am putut să-i văd gura deschizându-se brusc și închizându-se din nou de parcă ar încerca să mestece. Încerca să mănânce fără dinți... De fiecare dată când încerca, mâncarea cădea din gura sa din părți... cu câteva pete de sânge.

L-am privit dând cu laba pe podea încercând cu disperare să mănânce... M-am simțit deprimat... Ce naibii făcusem? Durerea... Durerea nemeritată pe care am adus-o asupra propriului meu animal de companie. Am îngenunchiat rapid și am strâns la piept animalul meu rănit... El s-a uitat la mine cu ochi triști... Parcă-i simțeam cum mă întrebau... Te supărasem, stăpâne? Am lăcrimat și apoi am plâns... Am plâns mai tare decât atuncea când eram mic.

După câteva minute mi-am șters lacrimile și i-am apucat bolul de mâncare. Trebuia să mănânce cumva. Asa că am pus lapte în bol și am început să amestec uda mâncare într-o caldă substanța păstoasă. A început să o lepuiască de ai zice că n-a mai gustat mâncare în toată viața lui. Mă simțeam foarte vinovat.

Trecuse o săptămână de la sâmbăta aceea. Ironic, dentistul meu m-a sunat să aranjăm o programare pentru după amiaza viitoare. O verificare de rutină nu face nici un rău. Pe lângă asta, mi-am ținut dinții într-o condiție bună.

Am pus dinții câinelui într-o cutie cu poze dintr-un raft de cărți. Niște poze cu mine alături de câine mi-au atras atenția și le-am luat să le privesc. Acestea nu făceau decât să mă întristeze și mai mult asa ca le-am luat la rand repede, oprindu-ma la ultima. Era o poză cu prima mea plimbare în parc cu câinele. Nu pricep de ce o țineam pe asta în casă. Nu știu ce tip o făcuse cu un aparat prost. Nu era nimic prea interesant despre ea de asemenea. Doar eu cu o privire somnoroasă și cățelul lângă mine. În spatele nostru erau figurile încețoșate ale unor oameni care-și plimbau căinii sau se plimbau singuri. Apoi am observat ceva nepotrivit în poză...

În depărtare, era un om care mergea singur. Și acesta era încețoșat ca și restul lucrurilor din fundal. Dar fața lui nu-mi părea normală. Nu o vedeam bine, fiind încețoșată, dar vedeam că are o gură largă și întunecoasă. Nu mai văzusem niciodată o gură atât de mare. Iar ochii săi erau complet negrii. Am devenit cu adevărat zbuciumat când am observat că el era singurul din fundal care se uita către mine.

Și zâmbea.

Mă gândisem că era un defect al pozei. Am pus stivul de poze înapoi și am luat altul. Anii de colegiu. Nostalgia mă cuprinde văzând chipuri de prieteni vechi și vecini. Ajungând la o poză cu mine mergând pe stradă l-am zărit din nou. Acea față, acum atașată altei persoane... din nou privindu-mă. Am simțit o răcoare în interiorul meu. Ochii erau complet negri, precum mă așteptam. Și zâmbetul lui era acolo, parcă umplând partea de jos a capului său... dar nu avea dinți. Iar apoi am luat de seamă că era mai aproape de mine decât în poza de dinainte. Ochii îi erau mai întunecați iar zâmbetul mai larg.

Astea erau doar poze. Cineva probabil a imprimat fața aia pe ele. Indiferent cine a făcut-o, era o crima. M-am ridicat să merg la telefon ca să angajez un investigator.

Deodată, mi-am dat seama că asa-zisa glumă nu era posibilă din moment ce atunci când m-am ridicat, am văzut, agățată într-un cadru pe perete, acea față.

Gura sa larg deschisă avea două seturi de dinți, unul uman iar celălalt nu-mi dădeam seama.

Mi-am îndreptat privirea spre o altă fotografie în ramă și iarăși văd acea față. Acum zâmbetul se întindea de la un capăt la celălalt capăt al feței... Nu avea buze... Primul set de dinți era uman... Al doilea era de câine.... Trebuia să fie... Repede mă uit în cutia în care am pus dinții câinelui.

Dinții câinelui meu nu erau acolo.

Tremuram... îmi simțeam inima cum bate cu repeziciune. M-am întors să văd față din tablou, dar aceasta lipsea. Pot să jur că auzeam un fel de clincănit în ureche.

Dezorientat și aproape de a avea un atac de inimă, am mers cu greu spre chiuveta de la baie și am început să-mi stropesc fața cu apă rece. Este cu adevărat ceva purificator în a simți apa rece. Este ușurător. Te face să te simți normal din nou. Este liniștitor. Familiar. Am continuat să mă stropesc și frec sperând că ori o să-mi mențin imaginația de a zbura prea sălbatic sau să mă trezesc din coșmarul pe care-l am. Al doilea lucru nu a mers, dar măcar am scapăt de acea față. Nu am putut-o găsi nicăieri. Ca să mă asigur, am dat jos fiecare fotografie de pe pereți și pe celelalte le-am aruncat în foc. Câinele meu, totuși, era trândav din sufragerie. În cele din urmă, a venit la mine liniștit și fericit. Mi-am coborât mâna să-l mângâi iar el a început să o lingă.

"Ești un câine bun" am șoptit.

S-a uitat spre mine, auzind ce am spus. Inima mi s-a oprit și am simțit cum îngheț. Privindu-mă, legată de gâtul câinelui, era acea față spurcată. M-a găsit. Mă căuta în poze. A fost aici. Este adevărată.

Deodată, lumea a devenit mută pentru mine. Îmi auzeam doar inima bătând cu putere și sunetul înăbușit al schelălăitului câinelui meu. Când mi-am revenit, simțeam o senzație de rece în mână. M-am uitat cu ezitare. Țineam lopata de la șemineu. Și pe ea era sânge. Apoi mi-am îndreptat privirea spre câine. Capul său era adâncit. Sânge ieșea din orice orificiu al capului câinelui. Am căzut în genunchi. Ceva parcă îmi spunea că totul s-a sfârșit. Indiferent ce era fața aia, acum nu mai e. Nu mai e loc unde să se pună. Cu încetul mi-am ușurat respirația.

Au trecut câteva ore. Stăteam pe scaun așteptându-mi programarea. După vreo treizeci de minute de așteptare, doctorul a venit. Mă duc la el de cinci ani, deci îl cunosc destul de bine. A remarcat că tremur. I-am spus că eram puțin descurajat deoarece câinele meu murise de curând și l-am îngropat în curte înainte să plec.

M-a făcut să mă așez pe scaun și a început să se uite la dinții mei. A găsit o problemă: o cavitate. Și una adâncă. Mi-a spus că trebuie să fiu amorțit ca să mă trateze. A pregătit siringa și m-a injectat în gingie. A acționat repede. Nu mult mai târziu mă simțeam cât de confortabil puteam. De abia mai simțeam scaunul. Ce naiba, de abia îmi mai simțeam membrele... membrele mele... membrele mele erau amorțite. Tot corpul îmi era amorțit. Nu-mi puteam mișca nimic exceptând gâtul. I-am spus doctorului că probabil mi-a dat chimicul greșit. El doar a stat cu spatele la mine.

Sentimentele de nădejde și siguranță s-au risipit deodată. Când el s-a întors, o pereche de ochi afundați și negri mă priveau. Zâmbetul său, plin cu dinți de om și de câine, atârna de fața sa sucită.

Nu puteam țipa. Nu puteam respira. Inima mea era să-mi zboare din cutia toracală. Am putut doar privi cu groază cum cu ușurință el a scos ceva din buzunar: o pereche de clești. Cleștii mei. Puteam simți cum un puhoi de lacrimi curgeau în josul obrajilor mei în vreme ce priveau oribila față. Apoi a început să pășească spre mine.

Doar un singur lucru am putut murmura: "De ce?"

Îmi simțeam mintea zburdând fără voia mea . Gândurile mele s-au oprit la o veche zicătoare latină pe care am învățat-o cu mult timp în urma: Mens-Rea. Înseamnă... Minte vinovată.

O, Doamne... Aceasta ființă a venit să mă pedepsească. Să mă condamne. Știa că sunt vinovat.

Înainte ca lumea să mi se-ntunece am mai făcut un singur lucru: am urlat.


Câțiva paramedici s-au grăbit să intre în biroul unui dentist bătrân. Afară, dentistul principal era întrebat de alt paramedic despre ce s-a întâmplat.

"Sincer, eu nu știu ce s-a întâmplat. El doar a venit să ii fie făcută o cavitate și i-am dat o simplă doză de Novacaine. A crezut că întregul sau corp era amorțit și când m-am întors spre el... N-am mai văzut o fata atât de înfricoșată în toată viata mea. Cred că o să mă bântuie spre veșnicie... apoi a zbierat. A zbierat atât de tare încât nu prea puteam să fac intervenție chirurgicala. Dar nu s-a mișcat și nu s-a luptat. A fost de parcă el chiar credea că e amorțit."

"Atunci ce s-a întâmplat?"

"După ce am terminat el a început să se lovească repetat de uneltele mele. Și-a înfipt burghiul meu în craniu. Atuncea v-am chemat."

In acel moment paramedicii s-au întors cu un pacient care zbiera pe o targă. Murmura fără sens iar uneori urla "Mens-Rea". Paramedicii s-au uitat în gura lui. Nu avea dinți. Doar găuri au rămas.

"Doar o singura întrebare: cum și-a pierdut dinții?"

"A avut o infecție groaznică și au trebuit să fie înlăturați."

Ad blocker interference detected!


Wikia is a free-to-use site that makes money from advertising. We have a modified experience for viewers using ad blockers

Wikia is not accessible if you’ve made further modifications. Remove the custom ad blocker rule(s) and the page will load as expected.